Uniunea Europeană are 240 de regiuni (NUTS2), opt aflându-se în România. Forma administrativă a acestora diferă la nivelul UE, nefiind o formulă miraculoasă de promovare a regionalismului la nivel intern. În același timp, această realitate nu exclude lipsa de acțiune sau intervenție a statului. Subsidiaritatea, un principiu de bază la nivelul Uniunii Europene, spune că acțiunea trebuie realizată la nivelul imediat pentru care poate fi oferită o soluție adecvată. Poate fi local, județean, transjudețean, regional, transregional, național și chiar european, depinde însă de tipul intervenției pentru a oferi ajutorul.
Jumătate din regiunile României sunt ultimele din UE la participarea în educația universitară
Numeroase regiuni din România au o problemă semnificativă în privința dobândirii cunoștințelor și aptitudinilor specifice învățământului terțiar. Dacă ne uităm pe harta europeană, Eurostat putându-ne ajuta în această privință, vedem că patru din cele șase regiuni din Uniunea Europeană în care procentul atingerii învățământului terțiar era mai puțin de 20% în 2019 erau din România (Nord-Est, Sud-Muntenia, Sud-Est, Sud-Vest). Celelalte două sunt din Bulgaria, Severozapaden, respectiv Italia, Calabria.
Problema este mai relevantă decât marele mit al autostrăzilor, căci vorbim de valoarea capitalului uman din aceste regiuni. Fără capital uman, nu poți realiza tranziția economică care poate salva aceste regiuni. Modelul agrar sau industrial care încă mai menține aceste regiuni în viață, sprijinit de migrația către locurile de muncă din vest, nu este fezabil pe termen lung. Mitul industrializării pe modelul ceaușist încă acaparează imaginația politică și populară, dar uită că în ziua de astăzi altfel arată industrializarea. Vedem deja ceea ce se întâmplă în Statele Unite cu mari companii care s-au întors sau cu noi inițiative începute în zona dezindustrializatăa și care au venit, dar fără locurile de muncă de pe vremuri. Industria de astăzi intens tehnologizata, computerizată, robotizată, gata să treacă către pasul următor al inteligenței artificiale.
Reinventarea sensului industriei și investiții în capitalul uman
Pe scurt, avem nevoie de industrie în aceste regiuni, dar trebuie să reinventăm sensul industriei. Silicon Valley a pornit ca un proiect public de natură industrială. Iar cu această remodelare vom observa că avem nevoie de investiții adecvate în capitalul uman. Companiile din România fug de formarea personalului, fug de recalificare și de perfecționare, la fel cum fug de reinventarea modelului de afaceri. Este un proces dificil, dacă nu beneficiază de sprijin din partea statului, direct sau indirect, mai ales că nu beneficiază de cunoștințele și resurselor campionilor internaționali. Unele vor dispărea, este normal în economia modernă, căci acele companii care nu reușesc să se reinventeze constant sunt înlocuite. Problema este că dacă nu este reinventat sensul industriei la nivel național (și chiar transnațional în zonele de frontieră) și nu se fac investiții în recalificarea și perfecționarea personalului intrăm într-o capcană a subdezvoltării aproape imposibilă de depășit.
Strategiile au un sens, dacă le este înțeles scopul
Deloc întâmplător există și corelația între nivelul învățământului terțiar din aceste regiuni și faptul că reprezintă principalul pol de sărăcie al Uniunii Europene (inclusiv al sărăciei în muncă - persoane care lucrează și se află în sărăcie pentru că remunerația muncii nu le asigură necesarul de bază). Nu poți produce valoarea adăugată în aceleași condiții ca acum 50 de ani. În timp ce drone sunt gândite ca soluție de polenizare în economiile dezvoltate, ai probleme în aceste regiuni cu semnalul la telefon sau cu accesul la electricitate. Partea optimistă este că aceste zone pot fi schimbate, iar fondurile nu sunt o problemă. E drept că este nevoie de ieșirea și din capcana actuală a ocupării prin locuri de muncă decente în condiții decente. Anul acesta, județele și regiunile și-au reînnoit strategiile de dezvoltare durabilă. Cele mai multe nu îndeplinesc criterii de calitate de bază și nu furnizează soluții reale de dezvoltare. De exemplu, în Vrancea vedeai că în 2014 era pusă industria textilă ca soluție de specializare inteligentă. Nici țările mai dezvoltate din sudul Africii nu mai fac astfel de greșeli strategice. În realitate, strategiile de dezvoltare durabilă sau, cum mai sunt denumite, de specializare inteligentă sunt deconectate de la scopul lor și realizate mai degrabă pentru a deschide robinetul fondurilor europene către proiecte falimentare. Și așa apare un cerc vicios: strategie proastă - proiecte proaste - rezultate nefaste - elite locale fericite.
Autoritățile centrale sunt datoare să intervină și să compenseze
Aici intervine rolul guvernului național care ar putea să contribuie la împărțirea echitabilă a ariilor în care fiecare județ și regiune ar putea inova. Gândirea strategiilor de dezvoltare economică ale secolului al XXI-lea fără inovație este deficitară din start. Dar pentru inovare ajungi din nou la problema capitalui uman. Fac această legătură, deoarece nu poți gândi o strategie de dezvoltare a capitalului uman fără a ști care sunt direcțiile strategice ale unui loc. Nu există scheme minune aplicabile universal de perfecționare așa cum încă se aruncă multe fonduri programate la nivel local și național. Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia și Sud-Vest au nevoie de orizont. După strategie, contează și programele de intervenție. Acum cele patru regiuni se zbat între 15-20% pregătire terțiară, universitară în primul rând, și se bat pe aceeași piață internă, europeană, cu Sostinės regionas (regiunea în care se află Vilnius) cu 70% educație terțiară, Warszawski stołeczny cu 69%, Hovedstaden-ul danez sau Utrecht cu 64% fiecare, Stockholm sau Île-de-France cu 63% fiecare.
Suivre les commentaires :
|
